În gară

Stau şi aştept de vreo 20 de ani pe peronul ăsta construit de Carol să urc în trenul care are înscris pe plăcuţa ruginită o destinaţie. Încerc să îmi aduc aminte unde trebuie să ajung. Ultima amintire legată de călătorie era cum am cerut doamnei draguţe de la ghişeu un bilet. Ea, rânjind la mine m-a intrebat dacă nu am marunt că nu are de unde să îmi dea rest. Cu gândul să nu pierd trenul şi dorind să scap de blestemul cozii am înghiţit în sec şi am zburat catre peron. Acum aştept.... sau ..... stau......? Nici nu am realizat când au trecut anii aştia. Am fost atent la fiecare faţă si la fiecare mână fluturând la geamul mare al trenurilor care treceau prin faţa noastră. Întorcindu-ma catre vecinul de peron am comentat toate aceste apariţii şi de fiecare data dupa ce trecea trenul aveam gura plină de praf.

Azi m-am uitat la ceas. Parca lîngă cifra trei care e cam spalacita avea si calendar. Nu înţeleg de ce nu se mai vede? Am întrebat vecinul şi am primit un răspuns mai mult decit ciudat. Îmi cerea să nu mai urlu la el ca ma aude, încă. Văd un impegat şi mă gîndesc să stric o întrebare despre tren. Acesta s-a uitat lung la mine şi dupa citeva minute bune de mestecat citeva cuvinte printre dinţi pleaca mai departe bombanind ceva despre salar.

Ce bine ca m-a sunat un coleg ca altfel mai bateam cimpii vreo citeva fraze in documentul ce trebuie sa-l pregătesc pentru mâine. Ma uit la ceasul de pe telefon si constat cu mihnire cit de tirziu este. Intru pe Gmail si vad ceva legat de blog. Oare ce ar fi sa fac un blog dar despre ce?

Imi aduc aminte de document şi de ce trebuia sa scriu în el. M-a cuprins o mihnire nespusă care venea de undeva din anii minunaţi de libertate petrecuti. M-am ridicat în picioare şi scuturîndu-ma de praful de pe peron am înteles ce era cu mine în gară. Aşteptam să ma ducă cineva către libertate şi nu am înteles în toţi aceşti ani ca banii necesari unei astfel de investiţii i-au dus pe ei catre libertate.